Povestea mea

*IV*

     Când am ajuns în apartament, nu mă aşteptam să-l găsesc acasă. M-am blocat când l-am văzut în bucătărie alături de o sticlă de JB, consumată deja pe jumătate...Cu privirea în pământ, ruşinată de parcă făcusem ceva rău, m-am aşezat pe un scaun. Au urmat minute de tăcere. Minute în care timpul se mişca cu încetinitorul...O linişte mormântală pusese stăpânire peste toată casa până s-a decis să mă întrebe din nou unde am fost...Acum nu mai doream să mai tac aşa că am scos din rucsac diploma şi placheta primită în urma concursului din Germania. I le-am pus pe masă, m-am ridicat şi i-am spus cu lacrimi în ochi: "Aici, aici am fost eu. Ţi-am terminat proiectul şi m-am dus să ţi-l prezint...Dar ce-ţi pasă ţie?". S-a uitat uimit la mine...s-a ridicat şi m-a prins de mână. "De ce nu mi-ai spus până acum? Şi unde naiba ai fost zilele astea? Vrei să înnebunesc?". Am dat să plec, dar mă strângea foarte tare de mână. "Nu pleci nicăieri. Spune...de ce ai plecat fără să zici nimic? De ce ai plecat la mii de km fără să zici nimic? Dacă păţeai ceva? De unde dracu să ştiu eu de unde să te iau...Spune!". "Pentru că am încercat să mă revanşez cumva pentru tot ceea ce mi-ai făcut, pentru....", şi m-am oprit. Nu puteam să-i zic atunci "pentru că te iubesc", nu aveam de unde să ştiu dacă şi el simţea acelaşi lucru pentru mine sau din contră..."Să te revanşezi? Pentru ce? Spune!". Nu am reuşit să-i spun decât să mă lase în pace. "Nu, nu te las...până nu îmi spui.". Eram lipită cu spatele de un perete, el era la mică depărtare de buzele mele...Îmi imaginam de ceva vreme acea scenă, dar nu el să ţipe la mine iar eu să plâng. Îmi imaginasem ceva romantic. Prietena mea avusese mereu dreptate. Viaţa e ca un autobuz. Mai face şi staţii, dar noi nu trebuie să ne dăm jos la fiecare staţie pentru a admira peisajul că altfel pierdem şi locul şi autobuzul. Niciodată nu ar fi trebuit să pun accent pe fiecare "staţie" din viaţa mea. Trebuia să-mi văd de treaba mea. Uneori dragostea vine şi trece...Văzând că nu scoate niciun răspund de la mine, mi-a dat drumul spunându-mi: "Poţi să pleci...credeam că e ceva între noi. Dar dacă tu nu eşti sinceră cu mine, nu prea văd ce o să iasă...". Cu privirea în pământ şi cu lacrimile şiroind am dat să ies pe uşă, dar m-am întors. În toată viaţa mea nu am fost atât de sigură pe mine. Pot să zic că acel gest a fost cel mai bun lucru pe  care l-am făcut vreodată fără să fiu împinsă de cineva de la spate. M-am întors către el şi l-am luat în braţe plângând în hohote. Uimirea lui deja depăşea orice prag...În acel moment am avut curajul să-i spun că ţin la el şi am fost plăcut surprinsă să aflu că şi el...
   Tot ceea ce a urmat nu a fost decât "lapte şi miere" să zic aşa... Pentru o scurtă perioadă am ţinut relaţia noastră ascunsă şi ştia doar o singură persoană de asta, şi anume prietena mea. Relaţia nostră s-a consumat mai mult la distanţă până am terminat liceul şi am dat BAC-ul. După ce am terminat toate astea, m-am mutat împreună cu el, urmând să intru la o facultate. Dar cum  viaţa e imprevizibilă, nu am mai ajuns să intru la facultate în acel an, deoarece am fost "recrutată" de o mare companie pentru un proiect de maxim un an.
Am fost şi încă sunt o persoană foarte fericită. Am tot ceea ce-mi doresc. Am pe cineva care îmi este alături zi-lumină, am o mini familie, am o grămadă de prieteni...dar îmi ajunge şi prietenia adevărată a unei singure persoane. O persoană care m-a trezit de multe ori la realitate şi m-a făcut să nu renunţ la viaţă pentru orice mic impediment. Chiar dacă e o diferenţă de 7 ani între noi, iar la început toţi cunoscuţii nu prea priveau cu ochi frumoşi relaţia noastră, pot să zic că acum s-au împăcat cu ideea.
Am terminat şi o facultate, dar nu una în aria informaticii...Am terminat Jurnalismul, iar culmea...acum lucrez pe un post de web developer...Viaţa asta...Mă mândresc cu tot ceea ce ştiu. Mă mândresc cu viaţa mea de până acum. Cam asta ar fi povestea vieţii mele, mai pe scurt.
     Chiar dacă ceva începe prost asta nu înseamnă că o să continue sau că se va termina tot aşa....