vineri, 7 septembrie 2012

Gânduri...

   Privesc coala albă de hârtie cum aşteaptă să fie mângâiată de peniţa stiloului. Cum aşteaptă să fie umplută de cuvinte dulci şi frumoase. De cuvinte simple aparţinând gândurilor mele. De cuvinte ce exprimă stările mele... Gândurile mele plutesc prin camera  cufundată în întuneric, doar o lumânare parfumată încearcă să-mi asigure lumina necesară pentru a putea scrie.
   Probabil şi aceasta va fi încă o coală de hârtie ce va sfârşi ca toate celelalte, adică uitată într-un colţ de sertar şi aşteptând ca peste ani să o descopăr, să o citesc... şi să-mi aduc aminte de acea clipă. Aş vrea să scriu ceva frumos, din inimă... dar gândurile mele sunt amestecate. Încerc să mi le pun în ordine, să le aranjez astfel încât să iasă ceva frumos... Dar se pare că nu pot... nu pot scrie ceva frumos. Nu sunt în stare.
   Mă ridic de la biroul încărcat de hârtii, fotografii, amintiri, schiţe şi petale de trandafir... Da, în dezordinea asta încerc eu să scriu ceva frumos. Mă plimb prin cameră şi inspir. Am impresia că într-o zi pereţii ăştia mă vor prinde la mijloc, că mă vor sufoca... că voi muri aici, singură, uitată de lume... în compania cuvintelor şi a gândurilor neîmpărtăşite. Mă aşez din nou în faţa foii care aşteaptă... Îmi muşc buza de jos şi privesc teancul de fotografii... şi o zăresc pe a ta. O aduc mai aproape pentru a-ţi putea observa zâmbetul, ochii... chipul tău. Mă uit la chipul tău şi încerc să-ţi caut măcar un mic defect, dar nu găsesc. Nu există niciun defect în zâmbetul tău cald, nici în ochii tăi blânzi... nici pe chipul tău nu se observă vreun defect. Aşez fotografia lângă foia de hârtie. Ştiu despre ce voi scrie... Voi scrie pe foaia asta toate acele momente frumoase pe care... De fapt, nu are importanţă dacă ceea ce voi scrie în continuare s-a întâmplat sau doar scriu pentru a umple pagina...

    Poate pentru mulţi oameni o gară este un simplu ansamblu de construcţii, un loc de unde pleacă şi unde vin trenurile. O simplă staţie din multitudinea de alte staţii... Dar nu e doar o staţie simplă, banală... e mai mult decât atât.
Gara, pentru mine, nu e doar o staţie simplă. Pentru mine gara e acel loc care uneşte, dar şi desparte oamenii... Este acel loc plin de oameni. Dacă ne-am opri şi am privi puţin în jur, să vedem persoanele acelea care sar în braţe celor care îi aşteaptă... Persoanele acelea care au în mână o geantă şi ochii plini de lacrimi...
Toate acele persoane care aşteaptă nerăbdătoare să plece... oriunde. Gara este şi o poartă spre nou... spre alte orizonturi... spre un nou început...
   Te-am cuprins în braţe ţinându-te strâns. M-am agăţat de gâtul tău tău şi ţi-am ascultat inima bătându-ţi cu putere... O primire caldă, într-o zi friguroasă... Un chip strălucitor într-o zi în care soarele nu a reuşit să iasă de sub pătura de nori cenuşii. Un nou început... Mi-ai mângâiat chipul, m-ai sărutat pe buze apoi pe obraz şi mi-ai urat bun venit...
   Camera ta... nu e nimic neobişnuit la ea. E ca orice altă cameră... Dar, totuşi, ceva o diferenţiază de restul... Asta e camera ta. Camera de unde vorbeai cu mine. Camera aceea în care doream să mă ţii în braţe şi să mă alinţi ca pe un copil... Camera aceea în care, odată intrat, timpul se opreşte, nimic altceva nu mai contează... Camera aceea în care ţi-aş afla gustul pielii... Camera aceea care ne învăluie în extaz... Asta era camera mult visată... 
Acel cearşaf catifelat şi parfumat... cum aştepta să-şi piardă parfumul pe pielea noastră fierbinte...
Şi acea lumină difuză care se întindea pe un perete pe care umbrele corpurilor noastre goale se jucau şi se dezmierdau... în timp ce sunete de plăcere făceau camera să răsune...
Şi tricoul acela larg în care dormeam şi care îmi dezvelea un umăr... Tricou încărcat cu parfumul tău... parfum ce se contopea cu al meu pentru veşnicie...
Şi dimineţile acelea în care te trezeai sărutat pe frunte şi mângâiat ca un copil mic pentru a putea să te scot cu uşurinţă din lumea viselor şi să te transpun în realitate... o realitate trăită mai mult ca un vis...
Şi dimineţile în care preferai buzele mele în locul cafelei. Dimineţile în care purtaţi pe valurile iubirii mă aşezai pe masa din bucătărie şi mă sărutai până când te simţeai plin de energie... 
Şi nopţile în care adormeam cu capul pe pieptul tău... ascultându-ţi inima şi zicându-mi în gând că dacă va veni în acea secundă sfârşitul lumii, aş muri fericită alături de cea mai dragă persoană...
Şi atunci când făceam duş împreună, îmi acopereai corpul cu un prosop şi mă duceai în braţe până în pat...
Şi dăţile în care eram bosumflată şi aruncam cu perne în tine, iar tu veneai spre mine, îmi prindeai mâinile şi îmi astupai buzele mele cu ale tale făcându-mă să mă topesc în braţele tale...
Şi de fiecare dată când mă alintam... te uitai la mine şi dădeai dezaprobator din cap, iar apoi ne sărutam
Şi dăţile în care mă lipeam de tine ca un copil şi nu te lăsam să pleci nicăieri fără mine...
Şi atunci când mă furişam în spatele tău, îţi astupam ochii cu mâinile şi aştepam să ghiceşti cine e... iar ca răsplată pentru răspunsul corect primeai un sărut...
Şi serile în care ne plimbam ţinându-ne de mână şi numărând stelele... şi apoi, câte stele număram de atâtea ori ne sărutam...


    Mă opresc din scris. Las stiloul jos şi privesc la fotografia în care eşti tu... Şi lacrimile îmi curg pe hârtie... Lacrimile îmi sunt absorbite de hârtie... cerneala se întinde... şi unele cuvinte devin de neînţeles...
    Încă o foaie aşezată în sertarul uitării...






5 comentarii:

  1. Asta este cea mai frumoasa declaratie de iubire pe care am citit-o vreodata si de departe cel mai romantic text al tau. Sublim! Felicitari din partea mea, le meriti pe deplin!

    RăspundețiȘtergere
  2. E o postare cu o incarcatura emotionala profunda,puternica si frumoasa felicitari romanticel,,,cu drag Krisszu

    RăspundețiȘtergere

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.