Oglinda*

                 Fluturii îmi poartă liniştea departe, iar eu încerc să mă văd în ochii tăi care acum par ca nişte văi. Inima îmi e ciobită pe margini, dar nimănui nu-i pasă de ceea ce e în jur, de umbrele rătăcite, de copacii dezgoliţi, de oamenii trişti şi de soarele palid.

                Ea se uită în oglindă şi îşi vede visele din noaptea grea. E greu să laşi în urmă amintirile, privirile şi atingerile. Orice vine, trece... Nimeni nu mai face nimic, toţi au amuţit, chiar şi vântul s-a oprit.
Cântă-mi povestea până când nu o să mă mai vezi şi nu o să mă mai auzi. O să mă pierd printre picăturile de speranţe, nu o să mai vin la pieptul tău şi nu o să-ţi mai sărut buzele-ţi dulci-sărate oricât de mult m-ar implora ochii tăi pătrunzători.
Minciuna e ca o apă
Iubirea e ca un elixir
Iar tu eşti viaţa întreagă.
                Priveşte omul din oglindă, cu chipul tras şi ochii trişti... cu corpul slab şi sufletul pitit după o inimă mare. Priveşte cu atenţie şi dincolo de ea vei găsi o lume-ntreagă ce ţi se va deschide în faţa ochilor tăi minunaţi...
Dar e prea târziu. Eşti mort, eşti risipit, distrus şi dat uitării. Te-ai spart în mii de cioburi precum oglinda, iar timpul nu se mai întoarce. Închide-ţi ochii tăi cu plumb pe gene, scutură-ţi sufletul de cenuşă şi praf de stele, dormi visul tău adânc printre noi, printre visători.
Dormi tu, înger, cu chip de om!