Vis in alb

                          Frenezia cu care scriam odata despre orice de pe lumea asta, acum s-a mai disipat. S-a risipit in lume precum o iubire de-o vara. Poate, candva, o sa mai am parte de acea dorinta arzatoare de a umple pagini cu texte absurde, dorinte neimplinite, vise si cosmaruri, lucruri amuzante si tot ceea ce tine de mine. Acum totul e invaluit intr-un altfel de limbaj, in povesti de dragoste care insa nu sunt implinite, de fotografii ce incearca sa extraga frumosul din orice... acum nu mai e totul despre mine.
Poate ca inspiratia e doar la o treapta din viata, nu e ceva cu care te nasti si mori cu ea.
Uneori as vrea sa ma detasez de toate, sa gandesc la rece - cum s-ar spune - si sa aleg ceea ce e mai bine pentru mine. Sa aleg un singur drum, o singura persoana, o singura carte, doar un cub de ciocolata... Cine incearca sa inteleaga tot ceea ce zic sau scriu, incearca degeaba. Despre viata unor persoane poate ca nu se pot spune lucruri concrete, ci doar se pot sugera anumite lucruri, se pot nuanta... la fel ca in poezii.
Uneori tacerea doare mai tare decat cinci cuvinte urate. Uneori un cuvant spus fara sa gandesti, te loveste direct unde te doare mai tare, iar apoi iti rasuna in minte nopti in sir. Te chinuie si iti stoarce din ochi pana si ultimele lacrimi. Dar e in zadar, unele lucruri se spun doar pentru a rani, doar pentru a adanci o rana, doar pentru a atata focul din suflet. Mi-as fi dorit sa nu fiu geloasa, naiva, copilaroasa, sa nu pun la suflet, sa fiu indiferenta, sa tratez fiecare persoana asa cum ma trateaza... sa ma folosesc si eu de ceilalti, sa le fac dulci iluzii si apoi sa ma intorc dupa ce am lasat in urma urme adanci... Asa as vrea sa fiu.
Dar toate imi vor trece pana maine, si maine voi fi altfel...