duminică, 4 mai 2014

Evocare*

                   Nopți pierdute în infuzii de parfum, umbre și culoare, cu visători damnați ce-și numără anii. O lume în decadență, un suflu sublim în întunericul unei seri bizare. Mucegaiul se întinde leneș peste depozitul amintirilor noastre. Sufletul tău frumos se întinde leneș pe așternutul palid. Cine vrea să plângă, cine vrea să râdă, să se întindă lângă tine și să-ți asculte poveștile. Povești pline de iubire, neînțelegere, exuberanță. Paradoxuri pline de iertare.

                  M-am îndoit de-a ta putere, de iubirea ta din fiecare atom, dar eu văd în față doar lumina ta. Vraja ta mă adâncește în întunericul sufletului meu. Fiori mă pătrund în taina nopții, sub mâna ta stângă ce mă strânge de mijloc. Ochii tăi ca niște bijuterii se măresc, temători, sub lumina lunii albe.
                  Sunt ca orice om ce-și cere iertare atunci când în calea mea te întâlnesc pe tine, căci eu nu te strivesc în picioare, ci te înalț pe cele mai înalte culmi.
                  Brodez pe inima mea amintiri din alt trecut și fac portrete clipelor ce au trecut. Te văd aievea în oglinzi aburite. Revăd cu teamă o fantomă a dragostei neuitate și aud pașii timpului pe podeaua rece. Un sentiment cast mă învăluie în bătăi neregulate ale timpului pierdut. Timpul mă pândește, dar dintr-un viitor îndepărtat. O tăcere cruntă își face loc în sângele meu. Cuvinte nerostite îmi stau pe cerul gurii și așteaptă ca tăcerea cu subînțelesuri să dispară.
                  În labirintul corpului tău sângele se transformă în licoarea tinereții veșnice. În oasele tale nicio tristețe nu-și face cuibul. Doar un sărut furat se scurge pe colțul buzelor tale, iar apoi dispare încet lăsând în urmă dâre de sentimente amare.
                  Îți ascult cu atenție surâsul, îți măsor bătăile inimii cu mâna pe încheietura ta, îți ghicesc în palmă un viitor plin de culoare, îți văd sub pleoape fiecare dorință și cerșesc săruturi acre.
                  ”Bună dimineața, iubito”, îmi ziceai cândva. E atât de departe acel ”cândva” încât nu pot să-ți mai recunosc nici vocea. Un dialog încețoșat în mintea mea își face loc, un gând policrom zboară spre tine, dar tu nu știi ce e. Un soare polar, un vis rebel, buze profanate și flaute moarte se găsesc în lumea mea bolnavă. E bolnavă, deoarece tu ai plecat demult din ea, iar eu nu mi-am dat seama.
                   Silabisesc în gând dorința de a fi cu tine, dar lângă toate cărțile mele uitate de timp... mă găsesc doar eu, cea care trebuia să dispară demult.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Zâmbeşte şi tastează!

 
Copyright (c) 2010 Zdrăngăneli and Powered by Blogger.