Îngerului meu demult plecat*

”Îngerului meu demult plecat,

                 De când ai plecat, în sufletul meu s-a adunat prea multă amărăciune, iar cu fiecare gând ce fuge spre tine, fericirea îmi este știrbită de amărăciunea ce nu o mai pot înghiți. Te-aș acoperi cu săruturi de ai fi lângă mine, aș face-o în gând dacă nu m-ar durea, aș face-o în realitate... dar nu pot.

                Îngerul meu, iubirea dintre noi a fost un sentiment atât de pur, plin de candoare, un joc în doi plin de patos și ardoare. Tu îmi dădeai puterea de care aveam nevoie, te priveam în ochii tăi precum două cristale rare și îmi dădeam seama că tot ceea ce îmi doream aveam chiar lângă mine - erai tu! 

               Uneori inima mi se rupe în două și ba te urăsc, ba te iubesc. Te urăsc fără un motiv anume, te urăsc doar pentru faptul că încânți și pe alții cu zâmbetul tău suav, cu privirea ta gingașă, că mângâi cu mâinile tale fine alt obraz... Te urăsc pentru că mă faci gelos, îngerul meu demult apus. Fericit aș fi cu tine, doar dacă ne-am retrage într-o lume a noastră în care să te știu doar a mea.

               Niciodată nu îmi voi putea răspunde la întrebarea: ”de ce mai vorbesc despre tine, deși regretul trecutului mă apasă peste inima mea înjumătățită?”, căci tu, iubirea mea, ai trecut prin sufletul meu precum trece o furtună pe mare, iar la plecare ai uitat să-mi lași cealaltă jumătate de inimă. M-ai înjumătățit, deci m-ai omorât, îngerul meu. În viața mea ai fost precum o floare rară. Am avut grijă de tine, dar, din neatenție, cineva mi te-a smuls cu totul. Acum ai plecat, iar sufletul meu plânge cu lacrimi de sânge. Mă doare să te știu departe, mult prea departe de brațele mele ce te caută în fiecare zi, mult prea departe de ochii mei ce încearcă să te zărească în fiecare secundă... dar sunt precum un orb. Nu văd nimic și pe nimeni. Doar tu ai putea să-mi redai lumina ochilor ce mi-au devenit palizi și rătăciți de când ai plecat.

              Te iubesc și te urăsc. Te iubesc mai mult ca viața și te urăsc mai mult ca moartea. Te iubesc pentru că nimic din mine nu mai e ceea ce a fost, totul în sufletul meu e clădit după forma ta, totul îți aparține și te așteaptă să revendici orice părticică dintr-un trecut tumultuos. Te urăsc pentru simplul fapt că nu mai ești a mea. Mi-ai reproșat că nu te-am apreciat, că nu îți spuneam cuvinte dulci când simțeai nevoia... însă eu aș fi preferat să te țin în brațe și să-ți sărut buzele moi și catifelate. Să-ți sărut fiecare părticică din corpul tău de zeiță... Te urăsc... te urăsc pentru simplul fapt că te-am cunoscut, că m-ai ținut de mână, că m-ai sărutat... te urăsc pentru că m-ai făcut să te iubesc, îngerul meu demult plecat.

             Acum aș vrea să-ți urâțesc chipul și să mă mint că ceea ce am simțit pentru tine nu a fost iubire. Aș vrea să te fac din Zeiță, Gorgonă, dar tu nu m-ai împietrit, ci doar ai aruncat cel mai crud blestem asupra mea, acela de a nu mai putea să mă îndrăgostesc de altcineva. 

            Dacă te-ai recunoaște măcar puțin în scrisoarea aceasta, te rog, întoarce-te la mine... îngerul meu demult plecat. Îmi este dor de tine.

Cu drag, 

Trecutul”